Cărtureştiul din Iulius Mall, Timişoara, vă invită la visare, din 9 martie până în 3 aprilie 2009, prin intermediul expoziţiei de imprimeuri/pictură Victor Gingiu - o întâlnire cu arta de cea mai bună calitate. Lucrările din expoziţia "Despre necontenita fantazare" ar putea fi repede încadrate în suprarealism, însă autorul ei le extrage parţial de acolo, sătul de "atâtea imagini prozaice produse de stări provocate, girafe arzând, cai cu picioare lungi, care nu-mi transmit niciun mesaj", şi le poziţionează în sfera realului, unde o naştere de copil îi apare mai interesantă. "Compoziţia este dinamică, cu strigăte, cu speranţe, sau atunci când moare un om - o lucrare cu mai mult mister". Întâlnirea cu artistul are loc luni, 9 martie, ora 18:00.
Încă din copilărie şi-a dorit să construiască maşinării care să-l ajute să zboare. "Nu ideea zborului mă fascina, ci ideea de a construi, de a crea diverse mijloace ale mişcării", spune Victor Gingiu. De asemenea, tot atunci s-a adâncit în poveşti, basme, care i-au stimulat imaginaţia. "Astăzi, ca artist, pe aceste două fundamente, al imaginaţiei şi al fanteziei, mă sprijin atunci când îmi concep lucrările", se explică artistul. Suprarealismul, faţă de care recunoaşte că are afinităţi, primeşte de la Victor Gingiu o interpretare în cheie proprie: "Se poate constata că este suprarealism creşterea unei flori, este plin de mister scopul existenţei ei. Este suprarealism atunci când e furtună, n-am văzut o pictură mai frumoasă, decât una în care se redă starea psihică a furtunii. Este suprarealism atunci când mergi pe stradă, atâţia oameni necunoscuţi, mai straniu decât orice pictură de-a lui Chirico. E suprarealist omul ce iese din tura a III-a de la serviciu, e suprarealist Millet care surprinde aspecte disimulate ale vieţii cotidiene într-o frazare inedită! Este suprarealist corpul uman, SIDA, cancerul - produc reale metamorfozări - viaţa e suprarealistă, trebuie doar redată!"
Victor Gingiu, în vârstă de 31 de ani, doctorand pe ultima sută de metri la Facultatea de Arte din Timişoara (acolo unde şi predă), omul fără atelier ("al meu e în interior. Merg pe stradă şi pictez") - aduce pe pânză "lucruri care au fost, lucruri care s-au pierdut", cu convingerea că "să fii pictor, e un lucru bun, indiferent de perioada în care trăieşti, să fii artist, e mare lucru, chiar şi pentru vremurile noastre".
