semnătură

Numele autorului unei opere, desenat, pictat, imprimat sau incizat în materialul specific al respectivei opere, cu scopul de a-i atesta autenticitatea, poartă numele de semnătură. Istoria semnăturii începe din antichitate, apărând, de exemplu, pe unele camee antice. În Evul Mediu apar extrem de rar, în sculptură, şi ceva mai frecvent în pictura de manuscris şi în tablouri. Începând cu secolul XV, artiştii îşi semnează, uneori, picturile şi desenele, dar aproape niciodată operele murale; apar semnături cu deosebire în operele provenite din nordul Europei, marcate fie prin iniţialele artistului, fie prin transcrierea numelui în limba latină, însoţite de inscripţii ca ca F. sau fecit, P. sau pinxit şi uneori anul execuţiei lucrării. Treptat, semnarea operei devine un obicei curent, semnătura fiind constituită, de obicei, din numele patronimic al autorului, uneori, şi de prenume sau simple iniţiale. Deşi există artişti - îndeosebi pictori - care îşi fructifică ornamental sau cromatic semnătura, iar alţii o neglijează sau nu o consideră indispensabilă, prin prezenţa şi caracterul profund personal ea rămâne pentru colecţionar şi cercetător unul din mijloacele principale de autentificare a operei.

În gravură, semnarea se face fie prin gravarea, fie prin scrierea cu creionul a numelui artistului, într-o anumită zonă a foii (de obicei în josul paginii). În gravura veche, când adeseori desenatorul imaginii era altul decât gravorul ei, în semnătură se evidenţia această diferenţă astfel: în stânga era trecut numele desenatorului, alături de care apărea unul din termenii: pinxit, delineavit, invenit (întreg sau prescurtat - pinx. del. inv.), iar în dreapta numele gravorului, însoţit de sculpsit, incidit sau incisit (întreg sau prescurtat - sc. inc.). Pentru editor, alături de numele acestuia se folosea termenul excudit (sau prescurtat - esc.).