Stucul este un material de o plasticitate deosebită, compus, la origine, din marmură albă şi var stins, iar ulterior din cretă, clei şi o anume cantitate de apă, care poate fi modelat cu uşurinţă când este proaspăt sau poate fi turnat în matriţe. Bucăţile astfel obţinute, formând compoziţii decorative dintre cele mai complicate, sunt, după solidificare, lustruite cu pulbere de gresie şi un pilug de piatră, dobândind un luciu asemănător cu al marmurei. Apoi sunt lipite de perete cu un adeziv pe bază de clei, pe cadre de oglinzi şi tablouri ori pe diverse piese de mobilier.
Stucul poate fi alb, colorat în masă sau numai la suprafaţă cu diverşi coloranţi minerali şi aurit. Procedeul, de origine persană a fost larg întrebuinţat în arhitectura romană, în Renaştere, baroc, rococo şi în arhitectura otomană. Este întâlnit şi în ţările române la sfârşitul secolului XVII, cele mai celebre edificii fiind Biserica Fundenii Doamnei şi Palatul brâncovenesc de la Potlogi.
