perspectivă lineară

Perspectiva lineară este un sistem identic cu cel care defineşte spaţiul într-o fotografie şi în care observaţia se face cu un singur ochi. Acest tip de perspectivă ţine seama de felul în care ochiul uman percepe spaţiul şi modificările suferite de obiecte, pe măsură ce distanţa şi poziţia privitorului faţă de ele se schimbă. Câmpul vizual are forma unui con cu o deschidere de aproximativ 53 de grade, cu vârful în ochiul privitorului şi care se lărgeşte pe măsură ce distanţa creşte la infinit. Obiectele din prim-plan apar mai mari, deoarece ocupă toată suprafaţa retinei, iar cele din planul îndepărtat apar mai mici. Din acest motiv, perspectiva liniară mai poartă denumirea şi de proiecţie conică.
[image:463:c:w=400]

Chiar dacă imaginile redate din perspectivă liniară par reale datorită asemănării lor cu înregistrarea fotografică, ele nu sunt atât de reale, deoarece oamenii privesc lumea cu doi ochi, iar acest lucru se reflectă în ceea ce se vede în realitate. Însă, perspectiva lineară, deşi este un sistem artificial, a fost practicată de-a lungul timpului în arta academică ca fiind singura modalitate de redare corectă a spaţiului, drept pentru care a mai fost numită şi perspectivă ştiinţifică.

Picturile care folosesc perspectiva liniară pornesc de la premisa că există un punct fix de observaţie din care este examinată scena. Astfel, acest punct de vedere al privitorului se proiectează de regulă pe linia orizontului (care se numeşte şi nivel fix de observaţie), în aşa-numitul punct de fugă. Obiectul este redat ca şi când ar fi aşezat perpendicular pe suprafaţa tabloului, iar pentru crearea iluziei de spaţiu, liniile sunt dispuse în unghiuri faţă de planul pictural, în aşa fel încât să dea impresia de coerenţă şi convergenţă spre acelaşi punct. Exemplificatoare în acest sens este aparenta convergenţă a celor două şine de cale ferată în depărtare.

Perspectiva lineară poate fi aplicată la sisteme care utilizează un punct de fugă (perspectivă paralelă), două puncte de fugă (perspectivă angulară) sau trei puncte de fugă (perspectivă oblică). În perspectiva cu un singur punct, obiectul reprezentat este văzut frontal. Înălţimea şi lăţimea sunt paralele cu planul pictural. Partea din faţă a obiectului nu prezintă adâncime. Părţile laterale, partea de sus şi de jos se extind în desen şi creează iluzia de adâncime.

Perspectiva cu două puncte se foloseşte atunci când se intenţionează ca obiectul să pară asezat în alt unghi decât 90 de grade faţă de planul pictural. În acest caz, cele două puncte de fugă sunt fixate pe linia orizontului, de-o parte şi de cealaltă a obiectului înfăţişat.

În ceea ce priveşte perspectiva cu trei puncte, aceasta este folosită când obiectul este văzut de sus sau de jos. Dacă obiectul este văzut, de exemplu, de la nivelul solului, liniile converg spre unul din cele două puncte laterale de pe linia orizontului, iar un al treilea punct se formează prin convergenţa liniilor verticale.

Folosirea celor trei tipuri de perspectivă liniară solicită acurateţea metodelor ştiinţifice, de aceea, dacă perspectiva cu trei puncte nu este preferată în general din cauza caracterului instabil pe care îl conferă formelor, perspectivele cu unul şi două puncte sunt şi ele destul de rar utilizate, întrucât nu servesc întotdeauna intenţiile artistice.

Bibliografie:
"Dicţionar de artă", Editura Meridiane
"Introducere în artă", Arthur F. Jones, Editura Lider