Pictura ca terapie

Trăim într-un secol al vitezei, în care imaginea ne agresează, ne bulversează, ne irită, ne subjugă şi ne îngreuiază visele. Viaţa pe care o ducem fiecare dintre noi este una a stresului permanent, a fugii continue după performanţă, după primul loc, căutând nu numai să-i depăşim pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine. Priveliştile din jurul nostru, în aceste oraşe supraaglomerate şi blocate, în care totul pare să se desfăşoare într-un vârtej, devin pentru ochii noştri, pentru subconştientul nostru, săgeţi ale insomniei şi spasmelor sufleteşti.

De aceea cred că arta trebuie să propună altceva, o alternativă la ceea ce vedem zilnic. Artistul să creeze o imagine a liniştii şi a odihnei, o imagine care să vorbească despre sănătatea şi libertatea spiritului. Nu trebuie să ilustreze şi ea formele de alienare ale societăţii actuale şi îndepărtarea de la ordinea şi armonia originare. Arta trebuie să fie expresia căutării lui Dumnezeu, să fie expresia nevoii de armonie şi sănătate. Abia atunci ea va putea să arate frumuseţea care va salva lumea, aşa cum a spus Dostoievski, fiindcă scriitorul vorbea de frumuseţea lui Dumnezeu, care este tocmai această stare de armonie dintre corp, suflet şi minte.

Aduc în faţa dumneavoastră câteva tablouri pictate mai ales în nuanţe de albastru, pentru că albastrul este culoarea infinitului care se întinde deasupra noastră şi sub paşii nostri, prin viaţa pe care o trăim întru veşnicia lui Dumnezeu. Vieţuirea în aceste oraşe, în care clădirile se înalţă din ce în ce mai mult şi din cauza cărora nu mai vedem cerul, face cu atât mai necesar efortul de a ne desprinde de ceea ce suntem într-un fel obligaţi să gândim şi să privim în fiecare zi, ca să ne putem înălţa măcar pentru câteva clipe deasupra lor.

Tablourile prezentate înseamnă pentru mine o încercare de a aduce cerul mai aproape de inima dumneavoastră.

Text şi picturi de Victoriţa Duţu