Pustnicul este o persoană care se consacră lui Dumnezeu, renunţând la toate bunurile pământeşti pentru a trăi în locuri retrase, în post şi rugăciune. Denumirea vine de la primii călugări care s-au retras în zonele pustii din Egipt şi Palestina. În iconografia răsăriteană, aceştia au o înfăţişare specifică: sunt bătrâni, cu bărbi lungi şi albe ca nişte fuioare, care coboară până la picioare, ca singur acoperământ al unui corp scheletic, marcat de toate privaţiunile (cei pictaţi în pronaosul bisericii mari de la Mânăstirea Cozia , judeţul Vâlcea, cca 1390). Alt tip de reprezentare, mai convenţional, dar şi mai răspândit, îi înfăţişează ca pe nişte bărbaţi vârstnici, în haine sobre monahale, cu un fel de văl care le acoperă capul şi umerii, pe piept purtând însemnul marii schime, o bandă lungă neagră, care simbolizează renunţarea totală.
