În 1933, locotenentul Brenans, dintr-un regiment colonial francez, executa o recunoaştere în regiunea platoului Tassili-n-Ajjer (în arabă "Podişul râurilor") din Sahara, o regiune stâncoasă, cu povârnişuri repezi şi nisip, care nu justifica deloc numele arab al ţinutului. La un moment dat, a nimerit între pereţii de gresie ai unui fel de coridor, în care "ploaia" săpase scobituri adânci. Pe o distanţă de zece kilometri, cum avea să constate mai târziu, se înşirau sute, chiar mii de gravuri şi picturi colorate, înfăţişând figuri umane şi numeroase animale - rinoceri, hipopotami, elefanţi, struţi, gazele, girafe. Erau animale care nu aveau ce căuta în mijlocul deşertului, de aceea, la întoarcere, povestea sa nu a fost crezută.
Totuşi, cercetătorul Henri Lhote, care se afla în Sahara de câţiva ani, ocupându-se de studii de geografie, arheologie, etnografie, dar mai ales de entomologie, l-a crezut şi a mers să se convingă. Diverse motive, printre care lipsa fondurilor şi izbucnirea celui de-al doilea război mondial, au făcut ca cercetarea picturilor rupestre de la Tassili-n-Ajjer să fie amânată până în 1956, când Lhote, împreună cu echipa sa de specialişti, a putut executa releveele picturilor, explorând metodic întregul masiv. Acest lucru s-a realizat în decurs de 16 ani, uneori în condiţii extrem de grele.
Deşi aceste picturi au fost primite iniţial cu scepticism, cu trecerea timpului s-au confirmat în parte ipotezele lui Lhote: imaginile din Tassili aparţin unor vechi culturi care au înflorit în urmă cu şapte-opt milenii într-o Sahară acoperită cu o vegetaţie relativ bogată şi populată cu animale reprezentând numeroase specii din cuprinsul continentului african, între care unele dispărute astăzi - de exemplu, bubalul, un strămoş al bivolului.
