Obeliscul este un monument din piatră, cel mai adesea monolit, dispus vertical, înalt şi subţire (înălţimea variază între 1 şi 30 de metri), în formă de trunchi de piramidă, terminat în partea superioară printr-un vârf piramidal numit piramidion, adesea acoperit cu o foaie de aur.
Caracteristice artei egiptene, obeliscurile apar în perioada Imperiului de Mijloc. Asociate cultului solar, erau considerate raze de soare pietrificate şi devin foarte numeroase în Imperiul Nou, ca urmare a creşterii importanţei cultului soarelui.
De obicei, obeliscurile erau plasate în pereche în faţa pilonilor care străjuiau accesul în templu şi, împreună cu soclul, erau acoperite cu inscripţii hieroglife, reprezentând faptele mai importante ale faraonilor. Uneori, doar unul singur se ridica în axa sanctuarului. Cele mai multe obeliscuri erau realizate din granit roz de Assuan, cioplite în carieră şi purtate în bărci pe Nil până la locul de amplasare.
Reluat în arta europeană, obeliscul capătă o mare importanţă în urbanismul roman din secolul XVI şi intră, cu conotaţii funerare, în repertoriul iconografic şi decorativ al artiştilor din secolul XVIII. În secolul XIX, Franţa (1831, Paris), Anglia (1878, Londra) şi SUA (1881, New York) au importat fiecare câte un obelisc egiptean, în scopuri ornamentale.
