Pânza este o ţesătură care astăzi a devenit cel mai folosit suport pentru pictura în ulei. Istoria pânzei pictate începe în Egiptul antic, unde era maruflată pe lemnul sarcofagelor. Ca suport de sine stătător începe să fie folosită în Italia, cam din prima jumătate a secolului XV, intră în uzul larg încă înainte de anul 1500 şi devine suportul preferat al pictorilor odată cu seculul XVII.
Preferinţa artiştilor pentru pânză rezidă în pricini de ordin estetic, ca şi în faptul că ţesăturile sunt uşoare, se pot mânui, rula, şi transporta uşor, oferind suporturi a căror mărime poate varia de la dimensiuni miniaturale la suprafeţe ample; în plus, este mai ieftină decât un panou tradiţional (bine confecţionat).
Pânzele din fibre vegetale, devenite astăzi "clasice", sunt compuse în principal din celuloză, plantele care produc fibrele vegetale utilizabile pentru ţesături fiind inul, cânepa, bumbacul (din care se fabrică ţesături mai sensibile la variaţiile higrometrice) şi iuta (plantă de origine extrem orientală, din care se fabrică pânza de sac, evitată în general ca suport).
Mătasea este singura ţesătură din fibre animale care a fost folosită în tehnica picturii în ulei. Ţesăturile din fibre sintetice, apărute în ultimele decenii şi folosite de unii pictori, n-au stârnit totuşi interesul altora, din cauza câtorva imperfecţiuni (nu le este îndeajuns verificată durabilitatea, receptivitatea faţă de grund etc).
Bibliografie:
"Dicţionar de artă", Ed. Meridiane
